Mi se pare amuzant că în cel de-al 21-lea secol al erei noastre producătorii de lichide nu sunt capabili să creeze niște ambalaje ușor de desfăcut. Uneori am impresia că sigilează recipientele alea cu ură – „Ți-e sete, huh? Ia rabdă tu până poți să deschizi sticla”.
Postul lui Haolică mi-a amintit de propriile-mi pățanii cu sticle buclucașe. Cel mai greu de deschis sunt sticlele de 2 litri de Mountain Dew (știi tu, băutura aia cu o culoare dubioasă), ale căror dopuri nu numai că sunt sigilate bine, dar au și marginile suficient de tăioase încât să-ți lase în palmă amintirea încercării de a ajunge la licoarea magică din interiorul sticlei. Apoi, urmează bidoanele de 5 litri de Carpatina. De cele mai multe ori, dacă nu ai un cuțit prin preajmă, vei fi în pericolul de a te usca de sete încercând să le deschizi, iar, dacă ai un cuțit la îndemână, trebuie să fii atent ca, în iureșul luptei cu dopul potrivnic, să nu faci degete pe jos.
Dar rezistență asta la deschidere nu se rezumă doar la sticle. Cutiile de lapte UHT LaDorna au acel sistem de deschidere foarte inteligent care presupune să tragi de un inel de plastic lipit cu prenandez de o folie de aluminiu, pentru a rupe folia și a ajunge la laptele din interior. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori ca inelul de plastic să nu fie bine lipit de folie, așa că printr-o smucitură puternică să rămân cu inelul pe deget și cu folia pe cutie. Tehnologie de vârf, ce mai. De cutiile de lapte bătut sau sana Zuzu nu mai spun, în cazul lor ai o șansă din două să se deschidă așa cum a intenționat proiectantul sistemului.
Aștept cu nerăbdare apariția unei sticle cu cifru. Cifru care, evident, să nu fie comunicat cumpărătorului în momentul achiziției. Că doar nu cumperi o sticlă de suc ca să bei ce se află înăntrul ei, nu?